Cu mai mulți ani înainte de pandemia de COVID-19, proliferarea tehnologiilor digitale 4.0 a generat preocupări cu privire la automatizare și la pierderea de locuri de muncă ca urmare a acesteia. Primul sondaj european privind competențele și locurile de muncă realizat de Cedefop, care a colectat informații privind competențele și experiențele profesionale ale angajaților adulți din UE în 2014, a arătat că 43 % dintre aceștia s-au confruntat cu schimbări din cauza introducerii unor noi mașini și sisteme TIC la locul lor de muncă. La momentul respectiv, dezbaterile din mass-media populară privind ascensiunea roboților și a algoritmilor de inteligență artificială (IA) au prezentat o imagine sumbră a unei viitoare societăți de vârstă secundară fără locuri de muncă și polarizate.
Cercetările timpurii privind implicațiile digitalizării au semnalat faptul că jumătate din totalul locurilor de muncă din economiile avansate ar putea fi înlocuite cu algoritmi IA. Având în vedere capacitățile de autoînvățare de ultimă generație în domeniul IA și al roboticii avansate, care depășesc cu mult programarea computerizată algoritmică sau bazată pe norme, preocuparea este că o gamă mai largă de sarcini care anterior erau inaccesibile și dificile din punct de vedere cognitiv ar putea fi în prezent susceptibile la înlocuirea mașinilor.
Discursul privind impactul digitalizării asupra pieței forței de muncă s-a axat pe previzionarea potențialului său de distrugere a locurilor de muncă. Cercetarea privind viitoarele strămutări ale locurilor de muncă prin intermediul noilor tehnologii digitale s-a axat pe așa-numita ipoteză de „polarizare a locurilor de muncă sau schimbări tehnologice părtinitoare din punctul de vedere al rutinei (RBTC)”. Aceasta presupune că digitalizarea tinde să elimine locurile de muncă de calitate medie, de rutină sau manuale, în care aportul uman este mai ușor de utilizat, având în vedere precizia și eficiența din punctul de vedere al costurilor a roboților sau a mașinilor computerizate în îndeplinirea unor sarcini codiabile și programabile.
Studii
mai recente oferă o imagine mai nuanțată. Ei observă că, deși digitalizarea conduce în mod inevitabil la unele pierderi de locuri de muncă, este probabil ca, în majoritatea locurilor de muncă, aceasta să conducă în principal la transformarea sarcinilor. Acest lucru a deplasat atenția dezbaterii, care a devenit din ce în ce mai preocupată de satisfacerea nevoilor de perfecționare și recalificare și de abordarea decalajelor digitale, ceea ce face ca grupurile vulnerabile să fie deosebit de expuse impactului perturbator al digitalizării.
Este
evident că dificultățile de aprovizionare cu competențe și talente persistă în UE: 3 din 4 întreprinderi din UE se confruntă cu dificultăți în a găsi angajați cu competențele adecvate. Este posibil ca deficitul de competențe să fi fost atenuat temporar de pandemie, dar, de atunci, a revenit la nivelurile anterioare pandemiei. Ceea ce ar trebui să fie îngrijorător este faptul că, în urma pandemiei, investițiile în formarea corporativă s-au prăbușit, iar participarea la formare (informală) a scăzut substanțial.
Astfel de tendințe sunt incompatibile cu realizarea unei tranziții digitale juste. Adoptarea și utilizarea tehnologiilor digitale necesită strategii de calificare în cadrul întreprinderii. Aceste strategii ar trebui să țină seama de practicile corporative de gestionare a resurselor umane centrate pe oameni și de dialogul social pentru a contracara efectele negative asupra ocupării forței de muncă ale adoptării tehnologiei digitale.
